Universul va reprezenta mereu o enigma pentru oameni, poate nu pentru cei simpli, care nici macar nu isi complica existenta cu prea multe intrebari, dar pentru cei mai experti dintre noi, care sunt pasionati de astronomie si de tot ceea ce se poate invarti in jurul nostru, cu siguranta enigmele se vor inmulti pe masura ce descoperirile se aduna. Astfel putem vorbi si despre cea mai mare gaura neagra descoperita pana acum din Univers, care cu siguranta peste cateva decenii sau poate secole va fi inlocuita de una si mai mare. Inainte de toate insa trebuie sa definim acest concept de gaura neagra, pentru o intelegere mai potrivita. Gaurile negre sunt si ele obiecte astronomice care, inainte de toate, se spune in termeni mai poplari, au o energie negativa, distrugatoare. Tocmai pentru ca ele au un camp gravitational extrem de puternic, inimaginabil, care atrage orice corp se afla in imediata lor apropiere, nimic nu poate sa scape de aceasta atractie.
Suprafata gaurilor negre mai este denumita de unii si „orizontul evenimentului”, iar acesta atrage pana si radiatiile de natura electromagnetica, din care un exemplu concludent avem lumina, aceasta fiind atrasa fara sa se mai vada, deci ceea ce este inauntrul unei gauri negre nu poate fi vazut si nici determinat cu exactitate, tocmai de aceea a si primit denumirea de „gaura neagra”. Ceea ce este insa cunoscut este faptul ca gaurile negre au in mijlocul lor o anumita portiune care este definita de termenul de „singularitate”. Adesea cand astronomii se refera la centrul unei gauri negre, folosesc acest termen, tocmai pentru ca materia din interior formeaza un tot unitar. Razele de lumina care se afla la suprafata limita nu au nici un fel de putere de a patrunde in afara gaurilor negre, avand in vedere ca gravitatia cat si deplasarea gravitationala catre rosu este cunoscuta ca fiind infinit de mare. Anumite concepte insa s-au dezvoltat pentru a putea intelege acest fenomen, si pentru a-l putea denumi la un fel, si astfel avem –raza Schwarzschild, care determina de fapt egalitatea dintre raza suprafetei limita si raza unei traiectorii de forma circulara, mai exact acest principiu a pornit din egalitatea vitezei luminii cu cea a gravitatiei de scapare ce are loc la suprafata limita.
Savantii Pierre Laplace si John Michel au fost cei care au definit pentru prima data acest principiu al unui obiect astronomic care are un camp de gravitatie atat de mare incat nu lasa lumina sa iasa la suprafata, iar el a fost mai bine explicat in secolul al XVIII-lea prin intermediul unei teorii generale. Aceasta teorie a fost gasita si definitivata de catre Karl Schwarzschild (cel dupa care a fost si denumita raza gaurii negre, vezi mai sus) care a aplicat si o solutie moderna inedita, in anul 1916. In ciuda faptului ca interpretarea acestui corp astronomic cat si prezenta sau definirea sa nu au vrut sa fie acceptate pentru mai bine de 40 de ani, ea a fost doar o simpla idee matematica care genera curiozitate. Insa abia dupa anii 1960 s-a descoperit ca gaurile negre reprezentau intr-adevar o urmare a relativitatii generale. Dupa ce au fost descoperite si stelele de natura neutronica atunci oamenii de stiinta au inceput sa studieze si obiectele mai compacte, care aveau in formarea lor procese ce implicau colapsuri gravitationale.
Colapsul stelelor care au o masa foarte mare si care la finalul existentei lor dau nastere unei supernove, dau nastere apoi gaurilor negre care au de fapt masa stelara. Dupa ce a fost formata astfel, gaura neagra va continua sa se mareasca tocmai pentru ca reuseste sa atraga tot ceea ce se afla in apropierea ei. Gaurile negre foarte mari, de dimensiuni masive, sau gauri super masive, se pot crea chiar din atractia stelelor mari in interiorul lor, sau prin unirea cu alte gauri negre, mai mici sau mai mari, iar rezultatul este o gaura neagra care are o masa de mii si milioane de ori mai mare fata de cea pe care Soarele o are. Chiar daca interiorul unei gauri negre nu poate fi vazut sau observat, prezenta acesteia este usor de perceput din cauza urmarilor pe care aceatsa le are asupra restului de materie din jur. Foarte multe posibile gauri de aceasta natura au fost descoperite in cadrul sistemelor binare, avand la baza studiul apropierii si absorbtiei stelelor companion de catre aceste mase gigant. In prezent se poate spune ca foarte multi astronomi savanti au cazut de acord ca acolo unde se formeaza un roi de galaxii, in centrul lor avem de fapt si o gaura neagra foarte mare, iar un exemplu concludent avem in aceasta privinta dovezile care certifica prezenta unei gauri negre care are o masa de patru milioane de ori mai mare fata de masa Soarelui, iar aceasta se afla in mijlocul galaxiei noastre – Calea Lactee.